Iertare

Cer iertare ca scriu rar. Dar situatia e alta. Nu prea am timp. Sau... daca si am... nu am cum sa scriu. ideea e ca nu am PC in odaia mea. Si atunci, trebuie sa cer mereu permisiunea stapinilor. Ceea ce... ma face sa ma simt nu chiar in apele mele. Poate in curind fac rost de un PC doar al meu, si atunci...

Sunt aici

Sunt aici deja de 3 zile. Ce sa spun. E altfel. Mai am nevoie de timp ca sa ma acomodez, dar si ca sa inteleaga ei cine sunt eu...

Poate ca...

Din anumite motive "tehnice", calatoria mea spre tari indepartate s-a aminat exact cu o saptamina. Si pentru ca eram suparat foc la inceput, iar in final m-am trezit si cu o raceala ca in copilarie, nu am avut cum sa scriu. :(

Miine plec sigur (asa zice soferul). Si m-am gindit ca ar fi bine sa trec peste toate cele intimplate saptamina asta, si sa postez si eu ceva, din Moldova...

Nu e nimic altceva decit un cintec. Nu vin cu nimic nou. E aceeasi trupa. Doar cu un mesaj mai special de aceasta data. "Poate ca" este o piesa despre cei slabi, cei ce renunta la viata si aleg sinuciderea. La intrebarea "de ce fac oamenii asta?", baietii raspund:

poate ca ei nu aud destule,
poate ca nu vad bine
poate ca le lipseste ratiunea
sau le lipseste curajul...

Cit despre clip... cred ca se potriveste de minune versurilor.

Alo......

- "Daca plec totusi duminica si nu simbata, hai sa iesim sa ne mai vedem odata..."
- "Bine, dar... Cu ce o sa te ajute asta?"
- "Ce te costa?..." am intrebat la rindu-mi
- "Nimic. Te sun eu daca ceva."

Au trecut doua zile. Eu plec duminica. Dar el nu m-a sunat. De ce? Ce il costa pe un barbat sa puna mina pe telefon si sa dea un sunet? De ce asteapta EI sa facem NOI primul pas?

Ceva special

Nu mai e un secret deja ca plec in Germania. Am anuntat ca mi-am luat viza, apoi am tot mentionat ca plec, ca parasesc locurile natale. Deci... nu e o noutate. Mai nou e insa altceva.

Mi-am facut un blog nou. Asta nu inseamna ca nu voi mai scri pe acesta. Nici gind sa las balta "Jurnalul Evei". Doar ca acela e special pentru curiosii ca raza de soare, care spunea intr-un comentariu: "oh, deja pleci??? macar pe blog sa nu ne parasesti:D... succes pe drumul tau... si sa nu uiti ca esti datoare dupa ce ajungi cu barfe multe despre cum e acolo..." sau : "PS: dupa ce ajungi esti datoare cu cateva descrieri si impresii:))"

Dupa ce am citit aceste comentarii s-a nascut ideea de a forma blogul "Scrisori din Germania". Acolo veti citi toate impresiile despre tot ce tine de Germania, veti vedea poze din locurile vizitate si veti putea urmari multe alte chestii :)

Sper doar sa am destul timp sa impartasesc cu voi tot ce am sa traiesc eu acolo.

Numaratoarea inversa

...a inceput. Nu stiu exact cind se va intimpla marele evenimet. Miine poate. Sau poimiine... Ce mai conteaza, oricum trebuie sa plec...

Aproape totul e pregatit. Nu-mi ramine decit sa dau un sunet si sa concretizez ziua si ora plecarii. Oare...? Cit nu as da sa mai stau un pic. Stiu... asta ma va emotiona si mai mult, dar sa mai stau un pic... mi-ar face atita bine...

De miine, sau poimiine, nu voi mai sta cu ei la masa, nu ma voi mai certa cu fratele meu, nu-i voi mai tine "lectii" de etica... De miine, sau poimiine, pe mama n-o va mai astepta nimeni acasa, nu va mai "birfi" cu mine ore intregi, nu vom mai privi impreuna vreun serial la acasatv... De miine, sau poimine, tata nu va mai intreba, atunci cind ma vede la computer: "Cu cine stai de vorba? Cu nemtii?" :) De miine, sau poimiine, nu voi plimba seara de seara catelul nostru, nu ma voi mai bucura se nasterea unui iepuras, nu voi mai minca cirese si piersici din gradina noastra... De miine, sau poimiine, nu voi mai face plimbari prin oras, nu voi mai fi martora la multe evenimente care se vor intimpla, nu voi mai vorbi cu ei, nu ma voi mai uimi de prostiile facute de ei... De miine , sau poimiine, ii voi duce dorul mai mult ca niciodata, fara sa stie macar, fara sa-si dea seama...

Da... stiu, tot de miine, sau poimiine, incep o alta viata, int-o alta lume. Dar imi va lipsi aceasta lume, a mea, unde am si eu locul meu... si oameni dragi mie. E clar... nu exista cale de intoarcere, nu pot da inapoi, acum, cind sunt atit de aproape de a-mi realiza visul cel mare.
Dar o bucatica din mine va dori mereu sa se intoarca inapoi, la ei, la el...

Prima prietena

Scriam nu demult, intr-o postare (Prima data), ca am avut o singura prietena adevarata. Si mai scriam tot acolo ca am pierdut legatura, din cauza ca a trebuit sa-si schimbe locul de trai. Ei bine, dupa ce am rezolvat leapsa data, si mi-am amintit de ea, am zis ca nu se poate sa ramina totul asa, ca trebuie s-o gasesc, mai ales acum...

Am inceput cu fostii colegi, dar nu m-au putut ajuta. Sigur multi si-au amintit de ea, dar n-o mai vazuse lumea de atunci. Numai un coleg, care "disparuse" odata cu ea, dar peste care am dat pe un site gen hi5, facebook, doar ca rusesc, mi-a spus ca vorbise cu ea, chiar pe acel site. Am luat legatura, dar fara succes... Ea nu mai intrase pe acolo de mai bine de o luna... :(

Un pic cam disperata... si aproape gata sa dau miinile jos si sa incetez s-o fac pe detectivul, apare o colega de liceu de-a mea, care... a fost colega de facultate cu EA. Nu numai ca se cunosc, dar sunt si bune prietene... Cit de mica e lumea, mi-am zis atunci !!! Aflind telefonul ei, nu am ezitat mult si am sunat-o...

Doamne, ce emotii... !!! Nu ne vazusem si nu ne auzisem aproape 10 ani !!! Strigate de fericire, risete, intrebari de tot genu'.... "Chiar tu esti ?! Doamne, de cit timp nu ne-am vazut ?! Ce facultate ai facut? Nu te-ai casatorit?"...

Mi-au dat lacrimile... Si ei cred...

1 Septembrie

Azi e prima zi de scoala. Asa incepe la noi anul de studii (si la scoala, si la universitate), la 1 septembrie. Timp de 17 ani am facut si eu parte din lumea asta. Acum insa gata cu studiile !

E straniu totusi sa stii ca lumea merge, tu insa nu. Ca lumea se reintilneste cu colegii de breasla, ca discuta despre vacanta, calatorii si distractii, iar tu nu. Ca profesorii cer de cele mai multe ori sa povesteti cum ti-ai petrecut vara, pe tine insa nu te intreaba nimeni asta.

Simt ceva deosebit acum, cind imi amintesc de atmosfera de la scoala: copii veniti in clasa intii, cu fundite, cu flori; liceeni dintr-a 12-a, emotionati si ei (chiar daca nu recunosc asta), cu gindul deja la BAC (nu ca s-ar pune pe invatat de la 1 septembrie, dar oricum sunt coplesiti de intrebari de gen: cum va fi? voi reusi?).

Iar la facultate... Aici e altfel... Nu pot uita mirosul aulelor... Mirosea a gol, a curat... Nu pot uita nici fetele boboceilor care priveau infricosati in jurul lor, pentru ca au intrat intr-o lume straina lor... departe de casa si prieteni...

Chiar daca la absolvire (si a liceului, si a universitatii) am spus ca nu-mi va fi niciodata dor de scoala/universitate, acum pot spune sigur ca imi e dor de ele... Si... poate nu de carti, caiete, materii si alte lucrusoare "infernale", ci de prima zi de studii, de atmosfera de atunci...